Cine ar scrie acum un astfel de roman, oricât de genial, va avea dificultăţi în a găsi un editor

SF-ul a fost în anii ’50 unul dintre cele mai eficiente motoare de popularizare ştiinţifică şi de inseminare ideologică

Înainte de 1948, încercările autohtone fuseseră anemice. Victor Anestin („În anul 4000 sau O călătorie la Venus”, 1899), Henri Stahl („Un român în lună”, 1914) sau Felix Aderca („Oraşele scufundate”, 1937) sunt mai degrabă precursori decât pionieri ai genului (pentru că produc doar cazuri izolate, nu fondează un sistem).

Pionierii adevăraţi ai SF-ului sunt cei produşi de ideologia comunistă exportată de URSS în România. Marxismul, după cum se ştie, e pus pe baze ştiinţific-laice, acordând o mare atenţie ştiinţelor pozitive. Introdus cu program şi bine susţinut, inclusiv pe un suport extraordinar de popular în epocă (Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice”), SF-ul a fost în anii ’50 unul dintre cele mai eficiente motoare de popularizare ştiinţifică şi de inseminare ideologică (mai aerian şi, deci, mai puţin util, fantasy-ul a apărut ca o eroare de sistem, prin Vladimir Colin). Autori precum I.M. Ştefan şi Radu Nor (în tandem sau separat) erau printre vedetele momentului: cărţile lor, combinaţie de SF şi „adventure”, oferă injecţii ideologice şi pe dedesubt şi făţiş.

Anii ’60 au dus la o autonomizare relativă a genului, prin autori „scăpaţi” din anii ’50 cu destule compromisuri la activ: Vladimir Colin (autorul unor scrieri de referinţă, deşi scrierea lui principală, „Babel”, din 1978, e probabil semiplagiată după „Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch”, 1965, de Philip K. Dick), Adrian Rogoz (unul dintre marii animatori, dar şi un scriitor onorabil), Sergiu Fărcăşan (fost satrap ideologic, dar autor cu câteva piese excepţionale în portofoliu – vezi volumul „Maşina de rupt prieteniile”) sau Camil Baciu, autorul capodoperei „Grădina zeilor” (reeditată acum câţiva ani). Interesant de menţionat că un alt supravieţuitor pătat al perioadei, Ovid Crohmălniceanu, va publica în deceniul 9 două volume de vârf de „istorii insolite”. Căutaţi-le prin anticariate.

Singurul săptămânal SF din lume

În anii ’70, genul va continua să fie susţinut editorial, prin editura Albatros în primul rând. Dar perioada cu adevărat mitică a genului este cea din anii ’80, când apare aşa-zisul nou val. Vârful lui de lance a fost considerat Mihail Grămescu, un autor diletant aproape uitat azi, care continuă totuşi să publice broşurele scoase în regie proprie. Anii ’80 au fost anii fanzinelor, ai efervescenţei cenacliere, ai fandomurilor, xeroxurilor, traducerilor de sertar, ai unor traducători legendari ca Ion Doru Brana (ciclul „Dune”) sau Mihai-Dan Pavelescu, ai lui Dan Merişca (un neobosit animator, mai generos cu ceilalţi decât cu sine; a murit tânăr, lăsând în urmă mai multe scrise de alţii „după o idee de Dan Merişca” decât texte de autor).

Au mai

fost anii „Almanahului Anticipaţia”, condus oficial de Ioan Albescu – un „om de bine”, cum se spune, care a profitat de spatele lui ideologic pentru a „acoperi” un volum de multe ori excepţional (nu numai în raport cu parametrii vremii). Mulţi dintre autorii anilor ’80 aveau formaţie ştiinţifică; pe cale de consecinţă, competenţa lor tehnică era superioară diletanţilor lirici din deceniile anterioare, putând aborda concepte mai sofisticate, mai apropiate de hard-SF. Din păcate, aceşti autori (Silviu Genescu, Dănuţ Ungureanu, Cristian Tudor Popescu, Alexandru Ungureanu etc.) nu şi-au atins vârful de formă din două motive: în anii ’80 publicarea era dificilă, iar venirea anilor ’90 i-a împins în alte zone.

Totuşi, prima parte a anilor ’90 a fost bună: a apărut supercolecţia Editurii Nemira, „Nautilus”, a funcţionat „Jurnalul SF” („singurul săptămânal SF din lume”), care a lansat cyberpunkişti la kilogram. După aia – linie sau cam aşa ceva. Nemira a ieşit treptat din joc, după ce apucase să publice câteva antologii bilingve cu SF made in Romania, precum şi un număr de autori români (dintre care Dănuţ Ungureanu cu „Aşteptând în Ghermana” şi Sebastian A. Corn, cu ucronia steampunk „2484 Quirinal Ave.” şi cyberpunkul „Cel mai înalt turn din Baabylon”). La fel Editura Pygmalion, Editura Dacia (editor sporadic, care i-a scos pe Ona Frantz sau Liviu Radu).

Editorii preferă un gen mai facil

În ultimii ani, singurii jucători pe acest segment care să promoveze autori români au fost Amaltea (care şi-a bătut joc de partea de promovare) şi Tritonic (care a avut cea mai coerentă strategie: se pare că nu şi vânzări.)

Momentan, după câţiva ani din nou buni, SF-ul autohton nu trăieşte cea mai bună perioadă a lui. Trendul e să se mergă (inclusiv în ceea ce priveşte traducerile) mai mult pe fantasy – un gen mai facil, mai puţin intelectual-conceptual decât SF-ul. Cine ar scrie un roman SF, oricât de genial, va avea dificultăţi în a găsi un editor. Dar problema e că până şi geniile nu apar decât într-un sistem, iar sistemul e în curs de voalare.

Citeste tot articolul in Gandul

de Horia Ghibutiu