Dramaturgul stabilit la New York povesteşte, într-un interviu pentru EVZ, despre coşmarurile Revoluţiei române, dar şi despre cele ale visului american.

Pentru a marca 20 de ani de la Revoluţie, dramaturgul a susţinut recent, la New York, un workshop intitulat „performing my (r)evolution”, cu părţi ironico-umoristice: o imaginară cină cu Marx, unde se discută despre sloganurile învăţate la şcoală şi se polemizează pe concepte. Întâlnirea „istorică” din „performing my (r)evolution” se sfârşeşte prin faptul că Max „se ambalează” şi îi face curte interlocutoarei.

Savianei Stănescu, în vârstă de 42 de ani, unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi americani contemporani, cu piese premiate şi jucate la New York (printre cele mai recente - „Waxing West” şi „Aliens with Extraordinary Skills), i se va pune în scenă în 2010, „Pantoful lui Lenin”, tot în SUA.

Scriitoarea, care a părăsit România în 2001, vrea să plece o perioadă la Singapore şi se declară dezamăgită şi de visul american. Dramaturgul susţine că artiştii americani sunt mult mai modeşti decât cei români: „Când românii vor scapa de complexul de inferioritate care se transformă într-unul de superioritate, va fi grozav”.

Pe ce idee ai insistat îndeosebi în conferinţa „performing my (r)evolution”, susţinută la New York? Cum vezi Revoluţia după 20 de ani?

Acum, după douăzeci de ani, e desigur un moment al bilanţului. Eram studentă în Bucuresti la „revoluţie”, am fost pe străzi, am crezut în schimbare, am lucrat ca jurnalist vreme de 10 ani dupa aceea, cu idealism şi convingerea că - nu? - construim o lume mai bună.

M-am lovit, ca probabil mulţi alţii, de corupţie, indiferenţă, puterea celor cu bani (dobândiţi pe drept sau nedrept), invidie, decepţie, idealismul mi s-a tocit treptat-treptat şi în 2001 am ales să plec în SUA cu o bursa Fulbright. Dar, ca o profundă ironie a istoriei şi a vieţii, acolo am dat de „11 septembrie” şi am început să văd şi coşmarurile din visul american. Trebuie însă să spun că îmi place să aduc si o doza de umor în aceste poveşti serioase legate de revoluţii, traume sociale şi alte tragedii zilnice. Umorul te salvează de la depresie şi încrâncenare. De aceea în performance-ul meu „(r)evolutie” am şi câteva părti ironico-umoristice precum o imaginară cină cu Marx, unde discutăm sloganuri învăţate la şcoală, ne certăm pe concepte, dar Marx se ambalează şi îmi face curte.

Cum a marcat New Yorkul evoluţia ta personală şi dramaturgică?

Trăind la New York de atunci, am început să văd lucrurile într-un mod mai nuanţat şi complex, am înţeles că nici capitalismul nu trebuie idolatrizat, am realizat că ceea ce e important e libetatea de a analiza ceea ce se întâmplă în jurul nostru fără a vedea lucrurile în alb-negru, bun-rău, socialism-capitalism. Adevărul e undeva într-o zonă mai profundă, ce scapă dualismelor restrictive.

„Românii vor să creadă încă în visul american”

Te-ai mai întoarce să trăieşti în România?

Nu stiu dacă m-aş mai întoarce. Am făcut câteva tentative să vin mai des, să văd ce pot face în ţară, cum pot să folosesc experienţa dobândită aici, dar... nu m-am simţit utilă în România, mă rog, nu într-un fel care să mi se pară că e un pas înainte pentru mine, nu înapoi.

Plus ca piesele mele cu imigranţi sunt relevante aici în New York, nu prea sunt interesante însă acolo, căci viaţa e grea în Romania si oamenii vor să creadă încă în visul american, să-şi imagineze că există poate o lume perfectă aici.

Un tânăr regizor român, pe care-l apreciez foarte mult, a citit piesa mea „Aliens With Extraordinary Skills” şi mi-a spus: „piesa e buna, dar Saviana, scuză-mă, eu nu rezonez cu problemele astea ale imigranţilor tăi, acolo în America şi imigranţii ilegali sunt milionari \"

Cum e privită Revoluţia noastră la New York?

Deci contează ce vrem să vedem aici, în America. Eu vreau să văd o realitate nuanţată, complexă, vreau să văd şi să discut,

să aduc la lumina problemele celor săraci, celor care nu-şi pot realiza potenţialul uman şi creativ din lipsa circumstanţelor materiale/sociale favorabile. Cu umor, cum spuneam, dar nu vreau să-mi închid ochii la dramele umane, nici nu pot ca dramaturg, asta e hrana şi substanţa dramatica a pieselor mele.

Sigur că mi-ar plăcea să am o casă cu piscină şi o viaţă extrem de uşoară, cum vedem în filmele hollywoodiene, dar aceste aparenţe luxoase sunt de celuloid, nici marile staruri n-au o viaţă lipsită de greutăţi, asta înveţi aici.

„În America, am învăţat să fiu eu însămi”

Care e diferenţa esenţială între artiştii români şi cei americani?

Deci ce nu suport la unii colegi români este o anumită atitudine că totul li se cuvine, că sunt „geniali”. Modestia nu strică nimanui. Marii artişti aici, în SUA, sunt extrem de modeşti şi politicoşi, civilizaţi. De fapt, marii artişti ai lumii, sunt oameni de substanţă, generoşi, cărora le pasă de semenii lor, care nu se considera superiori (sau inferiori).

Când românii vor scapa de complexul de inferioritate care se transformă într-unul de superioritate, va fi grozav. Eu una asta am descoperit aici, în America: să fiu eu însămi, să fac ce mi se pare mie important, să nu aştept validarea din afară.

Care sunt cele mai mari realizări pe 2009?

Piesa mea „Aliens With Extraordinary Skills” care a avut cronici excelente pentru producţia de la Julia Miles Theatre a fost publicată de prestigioasa editura Samuel French. Am fost publicată în cateva antologii internaţionale, jucată în Germania, Suedia şi Mexico.

Conferinţa mea autobiografică performativă a avut succes la Londra şi aici in SUA şi am prezentat-o în cadrul festivalului „Performing Revolution” la New York Public Library for Performing Arts la Lincoln Center (cu sprijinul ICR New York care e implicat în organizarea acestui festival împreună cu alte institute europene).

De fapt anul asta, 2009, am colaborat cu mai mulţi artişti români (cum spuneam e un an nostalgic pentru mine). Cel mai interesant a fost proiectul lui Ciprian Mureşan care a făcut o video-instalaţie cu piesa mea „Dog Luv”, lucrare ce încă poate fi văzută la Bienala de la Veneţia şi la Berlin.

Ce piesa de-a ta va fi pusă în scenă în 2010?

Pentru 2010, aştept cu nerăbdare repetiţiile la piesa mea „Lenin\'s Shoe” („Pantoful lui Lenin)” care intră în producţie în iunie, precum şi producţia cu „Aliens” în spaniolă, în Mexico City la Teatro la Capilla.

Sunt Director of Eastern-European Exchange pentru Teatrul Lark, deci vom avea şi câteva schimburi de dramaturgi/regizori cu România, în special cu Teatrul Odeon (Dorina Lazar e un artist şi un lider adevărat cu care colaborăm foarte bine) şi cu Universitatea din Târgu Mureş şi cu Teatrul Ariel.

S-ar putea să mă duc să predau şi să fac un proiect în Singapore în toamnă, dar asta depinde de ce am de facut aici şi dacă pot sa ma desprind un an sau câteva luni de New York ca sa lucrez la Singapore. Iată ca dupa opt ani de New York, ma tentează un alt început, pe un alt continent. Cred că am ceva de aventurier şi de explorator în mine, ma fascinează spectacolul uman şi nu mă satur de a descoperi şi înţelege noi lumi şi noi oameni.

Citeste tot articolul in Evenimentul Zilei

de Horia Ghibutiu