Când ne pregătim pentru Sărbătoarea Învierii, în timpul Postului Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre rele prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, judecându-ne pe noi înşine şi cerând iertare pentru răul pe care l-am săvârşit cu gândul, cu vorba şi cu fapta.

Luând aminte la cuvântul Patriarhului Daniel, din a cărui Pastorală de Sfintele Paşti face parte fragmentul anterior, ne cerem şi noi iertare pentru abordarea, în post, a unui subiect delicat: preocuparea pentru mâncare a românilor.

Şi e momentul să îi dăm dreptate, în premieră şi fără entuziasm, formatorului de opinii Mircea Badea, care constata deunăzi că, în ţara noastră, personajele centrale ale unor sărbători creştine precum Crăciunul şi Paştile par - încă o dată, fie-ne cu iertare - porcul şi, respectiv, mielul.

Să fim bine înţeleşi, n-avem pretenţia ca, în loc să ne aprovizionăm pentru o reuniune de familie cu ocazia unei sărbători religioase, să dezbatem oratoriile pascale compuse de Ludwig van Beethoven şi de Paul Constantinescu. Dar ceea ce pare principala noastră preocupare iscă o serie de întrebări.

De unde vine, dincolo de acoperirea unei necesităţi, această grijă vecină cu obsesia a românului pentru mâncare? Aproape că începi să regreţi că n-a ieşit Mircea Geoană preşedinte, care spunea că „ştim să facem agricultură, ştim să dăm de mâncare la 80 de milioane de români şi vreau mâncare românească pe masa românilor şi mâncare românească în supermarketuri în Germania, nu invers”. Ce mai tura-vura, Geoană ne-ar fi săturat, în sfârşit, pe toţi!

Cum se face că, în plină criză, putem vedea trăgând obloanele farmacii, magazine de textile, de electrocasnice, dar nu şi măcelării? Iar restaurantele continuă să răsară, cel puţin în Bucureşti, precum ciupercile după ploaie.

De ce ne dăm în vânt după conceptul all-inclusive, a cărui esenţă se traduce la noi prin mâncare în porţii nelimitate? Doar pentru că n-avem aşa ceva în ţară, şi atunci năvălim paşnic peste vecinii bulgari, ca la sfârşitul acestei săptămâni? Din care motiv primul lucru pe care îl remarcăm ajungând în America este că acolo mâncarea e multă şi ieftină?

Ce mutaţie s-a petrecut cu acest popor un pic altfel, centrându-şi bucuriile în jurul mesei, care trebuie să fie cât mai copioasă, compensând parcă restul zilelor din an în care nu consumăm pe săturate cozonac şi citrice? Cum s-a răsturnat la noi o veche zicere, de a reieşit că nu mâncăm ca să trăim, ci tocmai de-a-ndoaselea?

Şi cum se face

că sâmbăta trecută, pe criză şi în post, era plin ochi la toate cele trei etaje ale unui uriaş restaurant bucureştean, veritabilă fabrică de mâncare, încât aveam impresia că nu venisem pentru a petrece o seară agreabilă alături de prieteni, ci doar pentru o cină consistentă? De ce atunci când ne cazăm la un hotel, transformăm orice bufet suedez într-o provocare de a umple nenumărate farfurii cu mult mai mult decât putem efectiv mânca?

S-ar putea spune că sunt cam multe întrebări şi toate suferă de păcatul generalizării. Însă e posibil ca multe dintre ele să-şi găsească răspunsul în regimul nenorocit care a guvernat această ţară vreme de cinci decenii.

Comunismul şi-a propus să ne uniformizeze şi, uneori, suntem nevoiţi să constatăm că e printre foarte puţinele lucruri care, aici sau în Asia, i-au ieşit de minune! La noi, comunismul a început prost şi s-a terminat cel mai prost, cu vărsare de sânge. Iar debutul a fost sub semnul foametei din ’45-’46, apărută fiindcă tocmai ieşisem dintr-un război, la care s-au adăugat seceta prelungită, confiscarea proviziilor de cereale de către marea noastră „prietenă”, URSS, şi, nu în ultimul rând, incompetenţa comuniştilor ajunşi la putere.

E drept, foametea de la noi n-a atins cotele celei din Basarabia, unde comitetul de partid din Cahul făcea recomandări „privind preîntâmpinarea faptelor de canibalism din judeţ”! Însă în ultimii ani de comunism, stăteam mai prost decât o duceau ei înainte de 1990. Spre finalul României ceauşiste, ajunsesem la o înfometare similară celei postbelice.

De aici vine nevoia noastră actuală de consum pe săturate? Dacă da, vor mai trece nişte generaţii până când acest reflex moştenit va dispărea, mâncarea devenind mijloc şi nu scop, cum încă mai e.

Sursa:Evenimentul Zilei

Arhiva de editoriale